Walt Whitman, un cosmos, al Manhattanului fiu,

Turbulent, bine-legat, senzual, mâncând, bând şi procreând,
Defel sentimental, defel superior bărbatului şi femeii sau ferindu-se de ei,
Pe cât de încrezut, pe atât de la locul lui.
Scoateţi lacătele de pe uşi!
Scoateţi chiar uşile din ţâţâni!
Oricine jigneşte un semen, pe mine mă jigneşte
Şi tot ce se face sau zice până la urmă vine la mine.
Prin mine creşte inspiraţia mereu, prin mine trece curentul ei electric şi 
indexul său.
Eu rostesc parola dintâi, eu fac semnul democraţiei,
Martor mi-e Dumnezeu! N-o să accept nicio soluţie în care fiecare nu are 
un câştig, în termeni egali.
Prin mine urcă la suprafaţă voci cărora prea mult li s-a pus botniţă,
Vocile nesfârşitelor generaţii de întemniţaţi şi de sclavi.
Vocile bolnavilor şi lipsiţilor de speranţă, ale hoţilor şi malformaţilor 
manipulaţi,
Vocile ciclurilor pregătitoare şi de dezvoltare,
Şi ale firelor ce leagă stea de stea, şi ale pântecelor legate de mădulare,
Şi ale drepturilor celor cărora ceilalţi nu le dau niciun drept,
Ale betegilor, neglijaţilor, terminaţilor, descreieraţilor, înjuraţilor,
Ceaţa de după uşă, scarabeul rostogolind boabe de bălegar.
Prin mine urcă vocile interzise,
Vocile sexelor şi ale dorinţelor, cu văl pe ele, pe care-l îndepărtez tot eu,
Vocile indecente prin mine căpătând sens şi transfigurare.
Eu nu-mi acopăr gura cu palma căuş,

Sunt la fel de delicat cu regiunea pântecului pe cât a capului şi a inimii,
Împreunarea nu-mi provoacă respect mai mare decât moartea.
Cred în carne şi în pofte,
Daruri divine ni s-au dat să ne vedem acele părţi, să auzim, atingem, şi 
fiecare parte şi dotare a mea e un dar divin.
Divin sunt la interior şi în afară, şi sfânt devine tot ce ating sau mă atinge,
Mireasma ce se ridică din aste subţiori e mai fină ca rugăciunea,
Mai mult preţuieşte acest cap decât toate bisericile, bibliile şi credinţele.
Dacă ador un lucru mai mult decât altul acela ar fi infinitatea trupului 
meu, cu oricare din părţile lui,
Tipar nevăzut al meu, tu să fii!
Creste umbroase şi adăposturi, tu eşti acolo!
Cuţitul de plug, înfipt bărbăteşte în glie, tu eşti!
Când glia sunt eu şi sunt împlinit, de tine sunt!
Tu, sângele meu bogat! Râul tău lăptos, fâşii palide din viaţa mea!
Pieptul ce striveşte alte piepturi tu eşti!
Creierul meu îmbrăca-va mirabilele tale circumvoluţiuni!
Tu rădăcină de stânjenel! becaţină iute! cuib cu două ouă păzit de ambii 
părinţi! tu eşti!
Grămada de fân agitată de un cap, o barbă, muşchi încordaţi, tu şi iar tu!
Sevă scurgându-se din arţar, fibră de porumb falnic, tu eşti!
Soare atât de darnic, tu!
Aburi ce ba îmi luminaţi, ba-ntunecaţi chipul, tot tu!
Voi pârâiaşe de sudoare, piele strălucind ca iarba sub rouă,
Adieri care trec peste mine ca un sex mângâietor, aţâţător, tu eşti în acestea 
toate!
Câmpuri mari muşchiuloase, ramuri de gorun, călători dragi pe încercatele 
mele cărări – tu!
Mâini pe care le-am cuprins, obraz pe care l-am sărutat, muritorul pe care 
l-am atins cândva, eşti tu.
Îmi sunt drag de mor, uite ce trup de bărbat şi cum mai luceşte,
Fiecare clipă şi indiferent ce se-ntâmplă îmi aduc nespusă plăcere,
Habar n-am cum se face că-mi folosesc gleznele, nici de unde-mi vine până 
şi cea mai neînsemnată poftă,
Nici cum reuşesc să-mi fac prieteni, şi nici de ce alţii mă vor prieten.
Urcând scările să intru-n casă, mă opresc şi mă întreb dacă e aievea,
Rochiţa-rândunicii înflorită în faţa ferestrei mele îmi provoacă bucurii mai 
mari decât metafizica tomurilor din bibliotecă.
A, ajunge un răsărit să priveşti!
Luminiţa aceea împrăştie imensele aripi diafane ale umbrei nopţii,
În gură aerul se face nectar.
Muşuroaiele ce se ridică în tăcere şi inocenţă, zvâcnind proaspete,
Cresc oblic înalte sau scunde.
Ceva ce nu disting bine scoate ţepi libidinoşi
Mări de suc spumos îneacă cerul
Pământul fecundat de cer, împerecherea lor încheiată seara,
Dinspre răsărit mă provoacă strivitor, peste capul meu,
Un strigăt sarcastic, Hei, vezi bine cine-i stăpânul!