Şoimul pestriţ vine-n picaj, el mă acuză că vorbesc mult şi nu fac nimic.
Nici eu nu-s mulţumit, sunt şi eu intraductibil,
Chiuitul primitiv pe care-l scot se rostogoleşte peste toate acoperişurile din 
lume.
Ultima secundă de lumină a zilei mai întârzie puţin pentru mine,
Ea chipul meu adevărat îl răspândeşte pe amurgitele dealuri,
Mă-ndeamnă şiret să fiu una cu aburul câmpiei şi cu asfinţitul.
Plec sub formă de aer, îmi scutur pletele albe spre soarele grăbit,
Carnea mea-i răspândită-n valuri şi pe dantela spumoaselor creste.
Mă las moştenire ţărânei ca să cresc din iarba pe care-o iubesc,
Dacă vreţi să mă mai găsiţi, pe viitor voi fi sub tălpile ghetelor voastre.
Cu greu veţi şti cine sunt sau însemn eu,
Dar chiar şi aşa vă voi aduce sănătate,
Şi sângele vostru îl voi face mai curat şi mai viguros.
De nu mă găsiţi din prima-ncercare, nu disperaţi,
Căutaţi mai încolo,
Mă opresc de pe-acum acolo şi vă voi aştepta.