Instruiesc atleţii, Cel care datorită mie are pieptul mai larg decât al meu e probă vie că sunt un bun profesor, Cel care-n stilul deprins de la mine mă bate în replici, aduce de fapt omagiu învinsului. Băiatul cel mai drag e-acela care devine om nu prin forţă împrumutată ci pe dreptate, prin propria putere. Să fie copil rău decât un lăudat de toţi fiindcă nu iese din rând, Unul care-şi va iubi fata dar îşi va înfuleca cu poftă şi friptura, Pe care dragostea neîmpărtăşită sau o jignire îl dor mai tare ca o tăietură de cuţit până la os, Primul la călărie, la luptă, tir cu arcul, canotaj, la cântece, neîntrecut la banjo, Un tânăr care preferă să aibă în jur feţe bărboase, cu cicatrice, feţe mai curând ciupite de vărsat decât pomădate, Pe cei tăbăciţi de soare decât pe cei care ţin la pielea fină, albă. Predau şi cum se poate trăi fără mine, dar cine poate trăi fără mine? Eu începând cu momentul acesta vă urmez indiferent unde mergeţi. Cuvintele mele vă rod urechile până ce, neavând încotro, le deschideţi poarta minţii. Eu nu vă spun toate astea de amorul artei, ori ca să schimb vorbe de clacă până soseşte vaporul. (Voi, dacă-i s-o spun pe cea dreaptă, vorbiţi mai mult decât mine, eu sunt doar limba prin care vă destăinuiţi, Dacă la voi limba voastră tace, în gura mea vorbeşte tot ce vreţi voi). Jur că nu voi mai pomeni în vreo casă despre dragoste sau moarte, Şi mai jur că nu mă voi tălmăci niciodată, cu excepţia celui sau celeia care va sta cu mine sub cerul liber. Dacă vreţi să mă înţelegeţi, duceţi-vă pe culmi de munte sau la ţărm de mare, Ţânţarul mic, al pădurii, mă explică, idem un strop de apă, iar valul în mişcarea lui oferă pentru mine o cheie, Maiul din lemn, vâsla, fierăstrăul, ele-s imediat în spatele cuvintelor mele. Nu intru în comuniune cu jaluzele grele, nici cu şcolile astfel păzite, Cu dragă inimă comunic cu sărăntocii şi copiii. Muncitorul tânăr e cel mai aproape de mine, mă cunoaşte bine, Tăietorul de lemne care-ntinde mâna după topor şi urcior mă poartă cu sine ziua-ntreagă, Fiul crud al plugarului, trudind pe câmp, se-nviorează la auzul glasului meu, Stau pe catarge vorbele mele, îi însoţesc astfel pe pescari şi pe vaporeni şi îi iubesc. Soldatul din tabără sau aflat în marş e al meu. În noaptea dinaintea bătăliei, mulţi sunt cei care mă caută, iar eu nu-i dezamăgesc, În noaptea aceea solemnă (poate ultima a vieţii lor), cei care mă cunosc mă caută. Când vânătorul ostenit se-ntinde pe pătura lui, obrazul său de-al meu se lipeşte, Mânându-şi caii, omul de pe capră nu ia în seamă pietrele de pe drum fiindcă se gândeşte la mine, Tânăra mamă şi mama bătrână mă înţeleg, Fata şi nevasta lasă o clipă acul alături şi uită unde sunt, Toţi aceştia vor să repete în cap ce i-am învăţat eu.
