Infinit, tăcut, linţoliul miezului de noapte;
Două mari cochilii nemişcate pe sânul beznei;
Vasul nostru ciuruit se scufundă încet, pregătiri pentru transbordarea pe 
vasul cucerit,
Pe puntea de la pupa, căpitanul dă ordine reci, cu faţa ca varul,
Nu departe se vede cadavrul musului care servea în cabină,
Alături de-un bătrân matroz care zace cu faţa-mpietrită în sus, chip 
împodobit de o chică albă şi favoriţi îngrijiţi,
Tot ce poate fi devorat de foc arde în flăcări atotstăpânitoare,
Se mai aud cei doi-trei ofiţeri rămaşi în viaţă şi la datorie,
Trupuri sfârtecate peste tot, în mormane diforme sau plutind singure, hălci 
de carne de om atârnă pe catarge sau umplu puntea,
Cordaje retezate, legănate uşor de valuri, din când în când un clinchet între 
cele două carcase,
Impasibile tunuri negre, risipă de praf de puşcă, butoaie începute, mirosul 
pătrunzător,
De sus privesc abătute câteva stele mari,
Marea-şi trimite briza delicat, dinspre ţărm adie iarba-nmiresmată şi rodul 
livezilor, cu mesajul ăsta au plecat morţii,
Cuţitul chirurgului tăind în oameni cum tai în animale, harşt, scrâşnetul 
ferăstrăului care amputează mâini şi picioare
Ţiuie instrumentarul, plesnesc hălcile aruncate, gâlgâie sângele abundent, 
ţipete-spre-urlete iute înghiţite, şi banda gemetelor continui, în scădere,
Toate împreună, toate irecuperabile.