Douăzeci şi opt de flăcăi se scaldă în râu, Douăzeci şi opt de flăcăi, toţi prietenoşi; Ea are douăzeci şi opt de ani de femeie singură. A ei e casa mândră de pe colină, Frumoasă şi cu veşminte scumpe se-ascunde după jaluzele. Pe care-l place cel mai mult? A, uite, chiar pe cel mai chipeş. Unde-ai pornit-o domniţă? vezi că te văd. Împroşti cu apă între ei şi totuşi nemişcată stai în iatac. Li s-a alăturat dansând şi râzând, e numărul douăzeci şi nouă, Dar ei n-o văd, chiar dacă ea îi vede şi îi iubeşte pe toţi. Bărbile tinerilor bărbaţi strălucesc ude, din pletele ude De asemeni curg pârâiaşe pe corpurile lor. Curge, nevăzută, o palmă peste trupurile goale, Înfiorată, ea coboară de la tâmple şi coaste acolo, jos. Tinerii fac pluta, îşi umflă burţile în soare şi nu întreabă cine i-a cuprins atât de strâns, Ei nu ştiu cine gâfâie suspendată-n aer şi se-arcuieşte pulsând pe ei, Nu se gândesc pe cine-ar putea stropi acum cu spume.
