Cât te priveşte pe tine Moarte, amară îmbrăţişare a trecerii noastre, te sileşti degeaba să mă sperii. Mamoşul vine la naştere fără să clipească, Îi văd mâna pricepută apăsând, apucând, ajutând, Mă aplec către pragul acelei minunate, flexibile porţi Şi înregistrez izbucnirea, notez uşurarea şi eliberarea. Iar cât te priveşte, Cadavrule, da, eşti bun îngrăşământ dar eu rămân calm în faţa acestei perspective, Eu miros albii trandafiri, atât de dulce-nmiresmaţi, înalţi, Mângâi petalele ca nişte buze, mângâi sânii lucioşi care sunt pepenii. Şi cât despre tine, Viaţă, vei fi fiind urmarea mai multor morţi, (Cu siguranţă şi eu am murit de zece mii de ori până acum). Vă aud şoaptele, o, stele îndepărtate, O, sori – o, iarbă de pe morminte – o, perpetue metamorfoze şi adăugiri, Dacă voi nu spuneţi ceva clar, cum aş putea spune eu? Din mâlul de baltă dospind în pădurea toamnei , Din luna care coboară pantele crepusculului înfiorat, Ţâşniţi, scântei ale zilei şi ale amurgului – săriţi pe trunchiurile negre ce putrezesc în mâl, Ţâşniţi spre sporoava fără istov a frunzişului uscat. Eu mă ridic din lună, din noapte mă ridic, Descopăr că spectrala-i lumină nu e decât răsfrângerea soarelui-n amiază, Şi prin odraslele lumii, mari şi mici, mă scurg în centru, în echilibru.