Case şi-odăi mustind de parfumuri ce umplu rafturile,
Mireasma o sorb şi eu o ştiu, o-ndrăgesc
Mi-ar lua minţile insistenţa ei, dar nu mă las învins.
Aerul nu e parfum, nici esenţă tare nu-i văzduhul curat,
Îl sorb mereu cu gura deschisă, sunt îndrăgostit de el,
Mă voi duce pe malul gârlei lângă pădure să mă despoi ca să fiu eu,
Înnebunesc dacă nu-l simt curând pe piele.
Aburul răsuflării mele,
Ecouri, şoapte, frânturi, rădăcina dragostei, funigei, crăcane şi viţa de vie,
Cum respir şi inspir, cum îmi mai bate inima, ce şuvoaie de aer şi sânge 
prin plămânii mei,
Adulmec frunze verzi şi uscate, adulmec ţărm şi stânci cenuşii în mare şi 
fânul din hambar,
Mă plesnesc în urechi eructaţiile proprie-mi voci, smulse de zvâcnet de 
vânt,
Câteva săruturi furate, câteva îmbrăţişări grăbite, braţele alunecând pe 
braţe,
Clipocesc lumina şi umbra pe coaja copacilor, pe ramurile jucăuşe,
Ce bine-i să fii singur, dar şi-n furnicarul străzii, ori pe câmp şi coaste de 
deal,
Să simţi că eşti sănătos, s-asculţi privighetoarea-n lună plină, pe mine să 
m-ascult cum sar din pat să-ntâmpin soarele.
Vi s-au părut o mie de pogoane o suprafaţă mare? pământul vi s-a părut 
aşa?
Atât de mult v-a trebuit ca să-nvăţaţi să citiţi?
V-aţi simţit atât de vanitoşi încât să pătrundeţi în inima poeziei?
Opriţi-vă chiar azi, în noaptea asta, lângă mine, şi veţi intra-n taina tuturor 
poemelor,
Veţi stăpâni binele de pe pământ şi de pe soare (mai există milioane de alţi 
sori),
Nu veţi mai lua adevărurile la mâna a doua sau a treia, nici privi prin ochii 
celor plecaţi dintre noi, nici nu vă veţi hrăni din stârvurile de cărţi,
Dar nici prin ochii mei nu veţi privi, nu o să mă imitaţi,
Veţi asculta toate părţile şi veţi filtra totul prin voi înşivă.