Cine-i acolo? flămând, butucănos, mistic, gol;
Cum oare adun forţă înfulecând carne de vită?
Ce e omul, de fapt? cine sunt eu? tu cine eşti?
Tot ce însemn eu ca fiind al meu, vino şi semnează-te tu,
Altfel îţi pierzi timpul ascultându-mă.
Eu unul nu scâncesc în dreapta şi în stânga
Ce goale sunt lunile anului, ce mizerabil, putred e pământul sub picioare
E moda să împarţi firul în paisprezece, să te văicăreşti şi să-ţi torni în cap 
cenuşă pentru invalizi,
Ei bine, eu îmi port pălăria cum am chef, afară şi în casă.
De ce adică m-aş ruga? de ce să venerez şi să fiu ceremonios?
După ce-am cercetat straturile, am analizat minuţios, consultat doctori, 
făcut calcule multe,
N-am găsit grăsime mai bună decât cea lipită de oasele mele.
În fiecare om pe mine mă văd, nici mai mult şi nici cu un bob de orez mai 
puţin,
Şi ce spun bine despre mine, ce spun rău – spun şi despre ei.
Eu ştiu că-s puternic şi sănătos.
Spre mine converg obiectele universului, în curgere continuă,
Toate mi-au fost scrise şi trebuie să mă întrebuinţez ca să dezleg taina 
acelui scris.
Eu ştiu că-s nepieritor,
Eu ştiu că periferia corpului meu nu este dulgher s-o măsoare,
Eu ştiu că eu nu mă voi stinge iute cât beţigaşul din mâna copilului care se 
joacă.
Eu ştiu că-s măreţ,
Eu nu-mi agit spiritul ca să-l impun ori să-l fac înţeles.
Din câte văd eu, legile fundamentale nu-şi cer iertare că există
(Eu zic că mândria mea nu trece de solul pe care mi-am ridicat casa).
Exist după cum sunt, şi-s mulţumit,
Dacă nu mă ştie nimeni, eu-s mulţumit
Iar dacă m-ar şti lumea toată, eu-s mulţumit.
O lume mă ştie, de departe cea mai numeroasă-n ochii mei, şi anume eu,
Şi dacă m-ajunge sorocul azi ori în zece mii ori zece milioane de ani,
Cu bucurie primesc totul azi, cu egală bucurie aştept oricât.
Tălpile mele au soclu de granit,
Încât râd de ceea ce voi numiţi îmbătrânire,
Căci eu cunosc doar creşterea timpului.