Tu, mare! Mă dăruiesc şi ţie – ghicesc ce vrei,
Văd de pe ţărm cum mă cheamă degetele tale încovoiate,
Aşadar nu vrei să-ţi întorci valul fără a mă fi simţit pe mine,
Trebuie să ne iubim, mă dezbrac, înşfacă-mă să nu vadă pământul,
Aşează-mă pe perne moi, leagă-mă în spumele învolburate,
Dă-mi vlaga ta udă, hai, voi face la fel şi eu.
Mare ce ai ridicat ţărmul cât cuprinde ochiul,
Mare ce răsufli cu adâncă, convulsivă răsuflare,
Mare cu sămânţa sărată a vieţii dintâi, a gropniţelor fără hârleţ dar pururea 
deschise,
Urlătoare şi născătoare de urgii, capricioasă, felină mare,
Sunt una cu tine, sunt şi eu o fază şi parte din toate fazele tale.
Participant la flux şi reflux, eu, care laud ura ca şi împăcarea,
Care cânt pe amanţii ce dorm strâns îmbrăţişaţi,
Dintr-a mea pasiune, oficial atest compasiune
(Să fac oare o listă a obiectelor din casă şi să mă fac că uit casa însăşi?)
Eu nu sunt poetul bunătăţii, doar: nu ezit să fiu şi poetul răutăţii.
Ce atâta vorbărie despre bine şi rău?
Răul îmi dă aripi şi îndreptarea lui îmi dă aripi, eu stau neutru,
Nu mă căutaţi printre acuzatori, nici printre cei respinşi,
Eu apă torn la rădăcina a tot ce s-a ivit pe lume.
V-aţi temut vreodată că din naşteri multe ies până la urmă bube mizere?
Aţi crezut vreodată că legile celeste ar trebui rediscutate şi modificate?
Pe un talger al balanţei eu găsesc o balanţă, idem pe celălalt talger,
Doctrina îngăduitoare ne sprijină fix cât doctrina severă,
Gândurile şi faptele de azi ne vor aştepta pe prag, mâine dimineaţă în zori.
Minuta asta care m-a ajuns străbătând zece milioane de ani,
Nimic nu-i mai bun ca ea, exact cum e aici şi acum.
Miracol nu e purtarea frumoasă din trecut sau de azi,
Miracol, iarăşi şi iarăşi, e că poate exista chiar şi-un singur om rău sau 
necredincios.