Cred că aş putea întoarce roata, să trăiesc cu animalele – sunt atât de 
blânde şi fără pretenţii,
Stau şi mă tot uit la ele.
Nu se zbuciumă caraghios şi nu-şi plâng de milă,
Nu stau treze înainte de culcare, cuprinse de amari remuşcări,
Nu mă îngreţoşează discutând despre datoria lor faţă de Dumnezeu,
Nu-s nemulţumite, nu-s purtate de mania de a poseda averi cât mai multe,
Niciunul nu îngenunchează în faţa altuia, nici în faţa vreunui strămoş care 
a trăit cu mii de ani în urmă,
Niciunul, cât e pământul de mare, nu e stăpân de sclav sau sclavul 
respectiv.
Aşa îşi arată înrudirea cu mine şi sunt de acord,
Îmi aduc probe clare din mine, şi clar demonstrează că le au şi ele.
Mă-ntreb de unde au cules acele probe,
Oare să fi trecut prin regnul lor în vremi îndepărtate şi le-am pierdut pe-
acolo?
Eu unul m-am mişcat de când mă ştiu spre înainte – deci şi atunci --,
Adunând şi arătând mereu mai mult şi mai repede,
Infinit şi omogen, mă simt printre ele de-al lor,
Nu exclud total pe cele care mi-aduc amintiri despre mine,
Dar aleg unul mai drag şi mă duc cu acela, ca un frate.
Imensa frumuseţe a unui armăsar pur răspunde mângâierilor mele,
Capul cu fruntea lată, urechile depărtate,
Membrele strălucitoare şi suple, coada atingând pământul,
Ochii plini de furie neostoită, urechi fine, ciulite.
Îşi deschide mult nările când îmi simte pintenii stăpânindu-l,
Dar picioarele frumos rotunjite tremură de plăcerea unui galop, când 
revenim.
Doar un minut m-am folosit de tine, armăsarule, acum te redau libertăţii 
tale,
De ce m-aş folosi de viteza ta când eu încă şi mai iute mă pot mişca,
Chiar şi când stau pe loc?