Spaţiu şi Timp! văd că e adevărat ce doar bănuiam,
Ce bănuiam când mergeam agale prin iarbă,
Ce bănuiam când stam singur în pat,
Şi iarăşi când mă plimbam pe plajă sub stelele pălind spre zori.
Legăturile, balastul dispar, coatele mele se sprijină pe golfuri,
Stau lipit de munţi colţuroşi iar palmele mele acoperă continente,
Călătoresc cu această viziune.
Pe lângă blocurile oraşului – în cabane cu tăietorii de lemne,
De-a lungul şanţurilor şoselei, prin văile uscate şi prin pârâiaşele de 
munte,
Plivindu-mi straturile cu ceapă sau prăşind morcovi şi cartofi, traversând 
savane şi păduri,
Prospectând, săpând după aur, împrejmuind noua parcelă de pădure 
câştigată,
Fript până la glezne de nisipul fierbinte, trăgând de barcă la edec prin 
vaduri,
Acolo unde pantera stă la pândă deasupra capului, unde cerbul se-ntoarce 
furios şi-l ia în coarne pe vânător,
Unde şarpele cu clopoţei se bucură de soare pe stâncă, unde-şi mănâncă 
vidra peştele,
Unde doarme-n marginea mlaştinii aligatorul cu solzii lui metalici,
Unde ursul negru caută rădăcini şi miere, iar castorul bate nămolul cu 
lopata cozii,
Peste trestiile de zahăr, peste plantaţiile de bumbac cu floare galbenă, peste 
orezăriile în matca lor joasă, plină de apă,
Peste ferma cu acoperiş ţuguiat, cu coji de mucegai uscat şi cu lăstari în 
jgheabul streşinilor,
Peste prunii din vest, porumbiştile cu săbii lungi, inul delicat cu floare 
albastră,
Peste hrişca albă şi brună, murmurând şi bâzâind cu muştele,
Peste verdele de amurg al secarei care face ape în adierea vântului;
Escaladând munţi, unde mă înalţ cu mare grijă peste stâncă, cu mâna 
încleştată de jnepeni tari, tăioşi,
Urmez poteca prin iarbă şi lovesc crengile să-mi fac loc,
Unde potârnichea se-aude între pădure şi lanul de grâu,
Unde zboară liliacul în seara de iulie şi cade greoi cărăbuşul de aur, 
noaptea,
Unde iese pârâiaşul de sub rădăcinile unui copac bătrân şi umple iazul,
Unde stau vitele şi scutură muştele mii de pe pielea mereu în tremur,
Unde desaga cu caş atârnă-n cămară, capra cu lemne de foc stă deasupra 
vetrei, iar pânzele de păianjen cad în ghirlande din grinzi,
Unde răsună ciocanele imense şi presa mecanică îşi roteşte cilindrii,
Oriunde inima omului stă să iasă, bătând nebună în coaste
Unde balonul în formă de pară pluteşte-n văzduh (eu însumi mă aflu-n 
nacela lui şi privesc calm în jos),
Unde sunt salvaţi pasagerii vasului eşuat, unde vipia cloceşte ouăle verzui 
în nisip,
Unde balena mamă înoată cu puiul ei, cea mai grijulie dintre mame,
Unde vaporul cu aburi lasă pe fluviu o lungă dâră de fum,
Unde aripioara dorsală a rechinului taie apa ca o lamă neagră,
Unde bricul pe jumătate ars saltă pe curenţi necunoscuţi,
Spre-acolo unde scoicile se lipesc de puntea vâscoasă sub care se 
descompun cadavrele;
Unde drapelul plin de stele e purtat în fruntea regimentelor,
Mă apropii de Manhattan, lunga insulă,
Sub Niagara, cascada ce-mi cade ca un voal peste faţă,
În pragul unei porţi, pe buşteanul care ajută la încălecat,
Mă aflu la o cursă, ori la picnic, ori la dănţuit, ori într-o partidă de baseball 
pe cinste,
La o petrecere între bărbaţi, cu glume pe şleau, râs gros, întreceri, băutură 
în valuri,
La teascul de cidru, gustând terciul dulce, sorbind zeama cu paiul,
Cerând câte un sărut pentru fiecare măr cules fetelor ce îndepărtează coaja,
La toate ospeţele, petrecerile pe plajă, clăci, la porumb, la casă,
Unde mierla imită superb sporovăiala oamenilor, plesnetul de râs, 
strigătele, până şi plânsul,
Unde sus în hambar stă clădit fânul, cocenii uscaţi pe podea şi vaca de 
prăsilă aşteaptă în staul,
Taurul se apropie să se pună bărbăteşte pe treabă, la fel armăsarul spre 
iapă, în vreme ce cocoşul calcă găinile,
Unde pasc junincile, iar gâştele ciugulesc iarba, smulgându-şi porţiile,
Unde umbrele amurgului se întind peste nesfârşita, singuratica prerie,
Unde turmele de bizoni se-ntind cât vezi cu ochii ajungând până la tine,
Unde sclipeşte pasărea colibri iar gâtul lebedei ce poate trăi ani cu 
duiumul se-ndoaie şi se răsuceşte,
Unde pescăruşul ţipător ţâşneşte-n zigzaguri, râzând isteric aproape ca 
râsul unor oameni,
Unde stupii stau aliniaţi pe o bancă veche din grădină, pe jumătate-ascunşi 
de buruienile-nalte
Unde potârnichile gulerate stau în cerc cu capul afară,
Unde prin largile porţi ale unui cimitir intră dricuri solemne,
Unde urlă lupii iarna în întinderile de omăt şi la liziera îngheţată,
Unde bâtlanul cu creasta galbenă caută noaptea crabi mici la marginea 
mlaştinii,
Unde săriturile în apă ale înotătorilor şi scufundătorilor răcoresc dogoarea 
amiezei,
Unde cicada îşi etalează gama cromatică pe nucul de lângă fântână,
Printre lămâi şi vrejuri de castraveţi cu frunze ţesute din fir de argint
Prin apa sălcie ori printre portocali, ori pe sub chiparoşi,
Prin sala de sport, prin clubul aristocrat, prin birou sau sala mare a 
primăriei,
Încântat de cel din partea locului, încântat de străini, de cei noi şi de cei 
vechi,
Încântat de femeia urâtă ca şi de cea frumoasă,
Încântat de quakeriţa care îşi scoate boneta şi vorbeşte melodios,
Încântat de cântarea corului din biserica văruită,
Încântat de predica înflăcărată a pastorului metodist şi serios, pus pe 
gânduri de cele spuse la slujba în aer liber;
Acum mă holbez la vitrinele de pe Broadway toată amiaza, cu nasul turtit 
de geamurile groase,
Rătăcesc în rest, privind doar norii, fie pe un bulevard fie pe plajă,
Cu braţul drept şi cel stâng pe după mijlocul unor prieteni, iar eu între ei 
doi;
Mă-ntorc acasă c-un tăcut fiu al savanei, un copil negru (el călăreşte tăcut 
după mine pe aripa serii),
Departe de aşezările noilor veniţi, caut urmele animalelor şi ale 
mocasinilor,
Acum lângă un pat de spital, dând o limonadă unui bolnav cu febră,
Lângă cadavrul din sicriu, când s-a terminat totul, examinându-l la lumina 
lumânării;
Navighez prin toate porturile să fac contrabandă şi să caut aventura,
Grăbind prin mulţimea timpilor noi, nerăbdător şi superficial ca ei toţi,
Înfierbântat de mânie pe unul pe care mi s-a pus pata, gata în nebunia mea 
să-i vărs maţele cu şuriul.
Singur în miez de noapte în curtea mea, gândesc de uit de mine,
Merg pe bătrânele dealuri ale Iudeii cu minunatul, blândul Dumnezeu 
drept companion,
Grăbind prin spaţiu, grăbind prin rai şi stele,
Printre cei şapte sateliţi şi prin marele inel cu diametrul de optzeci de mile,
Grăbind în coada de foc a cometelor, aruncând bulgări de foc,
Purtând pe copilul ce va veni purtându-şi întreagă mama în al său pântec,
Sunt furios, încântat, pus pe planuri mari, iubesc şi invit la prudenţă,
Retrăgându-mă şi împlinindu-mă, apărând şi dispărând,
Eu drumuri din astea bat zi şi noapte.
Vizitez livezile sferelor şi cercetez recolta,
Cercetez cvintilioanele coapte şi cvintilioanele verzi.
Zbor zborurile unui suflet fluid şi vorace,
Cursa mea sondează mai adânc decât orice sondă.
Mă folosesc de material şi de imaterial,
Niciun paznic nu mă poate opri, nicio lege.
Arunc ancora navei dar pentru foarte puţină vreme,
Curierii mei călătoresc de fapt tot timpul şi-mi aduc ultimele ştiri.
Vânez blănuri polare şi foci, sar peste crevase c-o lance dibace, mă agăţ 
cum pot de streşini de gheaţă albastră
Urc în vârful catargului,
Îmi ocup locul de gabier, peste noapte,
Străbatem marea arctică, este încă lumină destulă,
Prin cerul curat sorb, cât cuprind cu ochii, peisajul mirific,
Masele enorme de gheaţă care ne depăşesc sau pe care noi le depăşim, cel 
mai mic detaliu e limpede oriunde te-ai uita,
În zare apar munţii cu cuşme de gheaţă, îmi arunc într-acolo imaginaţia,
Ne apropiem de un câmp de luptă în care vom intra curând,
Trecem de colosalele avanposturi ale taberei, nu mişcăm un milimetru,
Dar poate că intrăm în periferia unei vaste cetăţi moarte,
Cu ruine şi blocuri arhitecturale mai mari decât toate cetăţile vii ale 
planetei.
Sunt un companion liber, îmi instalez cortul lângă focurile de veghe ale 
invadatorilor
Îl scot pe mire din pat şi stau eu cu mireasa,
Noaptea toată o-mbrăţişez strâns cu coapsele mele şi-o sărut pătimaş.
Vocea mea este vocea soţiei, ţipătul ascuţit din capul scărilor,
Când îi aduc pe braţe bărbatul înecat, de pe care curge încă apa.
Înţeleg inima imensă a eroilor,
Curajul timpului prezent şi-al tuturor timpurilor,
Curajul acelui căpitan care a văzut vaporul plin de călători, o epavă fără 
cârmă pe care Moartea o juca în furtună cum voia Ea,
Cum n-a pregetat să-i salveze chiar şi aşa, urmărindu-i zile şi nopţi, tenace, 
brav,
Scriindu-le cu litere mari pe o scândură Curaj, nu vă părăsim!
Cum s-a ţinut de ei trei zile luptând cu urgia valurilor,
Salvându-i în sfârşit pe toţi oamenii aceia plutind în derivă,
Cum se vor fi uitat femeile acelea palide, în rochii hărtănite, când au fost 
trase-n barca de salvare de pe marginea mormântului sigur,
Cum copilaşii îmbătrâniţi peste noapte, fără glas, dar bolnavii de pe tărgi, 
ori bărbaţii disperaţi, cu buzele strânse, neraşi, la capătul puterilor,
Imaginile şi sentimentele astea îmi curg ca dintr-o pâlnie, descopăr un gust 
bun, pe care-l şi fac parte din mine,
Eu sunt personajul, eu am suferit, am fost acolo.
Distanţarea dispreţuitoare, calmul martirilor,
Mamele de odinioară, arse pe rug fiindc-ar fi fost vrăjitoare, copiii privind 
chiar din primul rând,
Sclavul hăituit care nu mai poate şi se-agaţă de-un gard, plămânii lui sunt 
foale de cuptor, e-acoperit de mâzga sudorii,
Îl muşcă alicele de peste tot, de gât şi de picioare, îl străpung plumbii,
Eu toate acestea le simt, sau sunt toate eu însumi.
Sclavul hăituit sunt eu, eu-mi muşc buza când mă-nşfacă dulăii,
Iadul şi deznădejdea sunt pe urmele mele, în mine se descarcă puştile
Strâng parii din gard cu amândouă mâinile, dar sângele cu cheaguri mari 
curge mereu, doar sudoarea mea-l subţiază,
Şi cad între buruieni pe pietre,
Urmăritorii mei îşi înfig pintenii în caii istoviţi, se aruncă pe mine ca 
vulturii,
Sudălmile groaznice-mi înfundă urechile care ţiuie, mă bat fără milă peste 
cap cu coada harapnicelor.
Agonia e pentru mine doar o haină de schimb,
Eu nu-l întreb pe rănit cum se simte, eu însumi devin acel rănit,
Mi se albesc rănile, atât de intens mă reazem de baston, atât de intens 
observ.
Sunt pompierul strivit sub ziduri, scăpat
Din moloz cu sternul spart,
Am înghiţit fum şi văpaie, i-am auzit pe tovarăşii mei strigându-mi 
numele,
Parcă din depărtare auzeam lopeţile şi târnăcoapele lor,
Au dat în lături grinzile şi m-au ridicat cu infinită grijă, cu drag.
Zac în aerul nopţii, în cămaşa mea roşie, se face linişte pentru mine,
În definitiv nu mai simt durerea, sunt doar epuizat şi cu moralul bun,
Palide şi frumoase sunt feţele din jur, băieţii şi-au scos coifurile
Când încep să îngenuncheze, dispar uşor cu toţii în lumina torţelor.
Morţii din vechime înviază,
Ei sunt cadranul sau limbile ceasurilor, care-s mâinile mele, căci eu sunt 
ceasornicul.
Sunt un bătrân artilerist, povestesc cum ne-au bombardat fortul,
Sunt iarăşi acolo.
Iar aud preludiul tobelor nesfârşit,
Iar trag tunurile şi mortierele,
Iar aştept, cu urechea ciulită, răspunsul celeilalte armate.
Iau parte la acţiune, văd şi aud totul,
Strigătele, înjurăturile, urletele, uralele când loviturile nimeresc ţinta,
Ambulanţa care trece încet lăsând pe pământ o dâră roşie,
Geniştii sosiţi în fugă să constate pagubele, să repare ce se poate,
Grenadele căzând prin acoperişul spart explodând în evantai,
Amestecul de membre, capete, piatră, lemn, fier şuierând prin aer.
Iarăşi încearcă generalul meu rănit de moarte să ne vorbească, scoate doar 
un şuierat furios, gesticulează
Şi scuipând sânge: Lăsa...ţi... –mă pe mine, vedeţi de tranşee!